Marius Marinescu în Ziarul Ploieștii: ”Omul care mi l-a arătat pe Dumnezeu!”

Aș fi vrut să scriu mai multe în intro-ul pentru Ziarul Ploieștii (de astăzi, pe print, la chioșcuri, să nu uitați!, plus zpl.ro), însă nu-mi dă pace roua din colțul ochilor. Fiindcă pe ”omul care i l-a arătat pe Dumnezeu” lui Marius Marinescu l-am cunoscut și eu. Am primit și eu acest dar.

”OMUL CARE MI L-A ARĂTAT PE DUMNEZEU

Nu era nici preot, nici călugăr, nu era nici măcar un om care să calce prea des pragul bisericii.

Omul meu era un tip cu o viață de familie și socială neieșite cu mai nimic din comun. O soție, copii, loc de muncă solicitant, câțiva prieteni, aceiași dintotdeauna, cu care “făcea”, o dată pe lună, câte un șpriț cu gheață, fumător înrăit, gătea și citea cu mare plăcere, și, pentru că fusese, încă din adolescență, mușcat de “microbul” scrisului, viața i s-a împletit în jurul lui.

Era un tip “de lume”, care ieșea des la teatru și, poate cel mai important, era un povestitor desăvârșit.

Pur și simplu, poveștile lui te captivau. Totul avea legătură cu…”acum”, cu ceea ce trăiam zilnic, și de aia nu aveai cum să rămâi indiferent, iar felul în care îți sublinia ceea ce trebuia să fie ori punctul culminant, ori deznodământul, era argumentat cu date și întâmplări din istorie, cu citate din filosofi, cu descoperiri științifice, mai noi sau mai vechi. Lucrul ăsta niciodată nu te plictisea. Stăteam cu orele, cu gura căscată să-l ascult. Avea voce de radio. Joasă, tabacică, dar caldă, care te trăgea cu ea în adâncul poveștii, de unde te târa acolo unde voia el. Puteai să adormi, dar, la fel de bine, vocea și povestea erau în stare să nu te lase să ațipești toată noaptea.

Era însă un om pentru care subiectul “Dumnezeu” era aproape absent. Iar dacă îl întrebai cum ÎL vede, nu ți-ar fi dat un răspuns prea aproape de cum este descris în cărțile bisericești.

Felul lui de a-L descrie l-aș putea trece ușor în categoria celor care chiar n-au deschis în viața lor Biblia.

Dacă nu ți-ar fi spus că totuși crede că există ceva dincolo…o forță…, puteai ușor să-l treci în rândul ateilor.

Nu fugea de subiect, dar nici nu părea să vrea să stăruiască pe el.

Era ceva ce nu stăpânea.

Iar pentru un povestitor ca el, să nu poți dezvolta un subiect, pentru că nu avea argumente, era ceva de neconceput.

Cu toate astea, el este cel care mi L-a arătat le Dumnezeu.

În momentul în care, într-o dimineață, nu a mai vrut să vorbească cu nimeni, deci nici cu mine…de fapt, în primul rând cu mine, tot universul mi s-a schimbat.

De pe fotoliul pe care l-am găsit așezat, ca și cum urma să spună o poveste, din clipa aia, recele mâinii, ochii care nu mai priveau pe nimeni și mai ales tăcerea lui au început să-mi spună povestea Lui.

Zilnic, din clipa aia, din dimineața aia, omul meu a început, cu același talent, să-mi povestească…de data asta, fără vorbe. E drept că mai târziu am realizat că vorbele lui mărunțeau pe buzele mele, de fiecare dată când îl căutam. Când mă rugam de el să apară și să-mi spună o poveste. Era el…dar nu așa cum mă obișnuise toată viața. Îl simțeam fără să-l ating, il vedeam fără să fie și-l auzeam fără voce.

Iar Forța aia de care zicea c-ar fi, undeva, dincolo, dar care nu avea pentru el un nume, începea să prindă contur. Azi, un deget, mâine, un ochi, o mână…Chipul de pe planșeta de desen tehnic, prima meserie a omului meu, începea să prindă contur. Îmi făcea cunoștință cu Cel pe care tocmai el, omul care nu știai în ce crede, și nici nu știa să-L descrie cu vorbe, astăzi mi-L…”povestea” cu tăcere.

Ca să mă împrietenească cu El nu mai folosea vocale, consoane, pauze de suspans și ridicări sau coborâri de ton.

Nu. Folosea lacrimile, suspinul mut, durerea, amintirea atingerii mâinii reci de pe fotoliu, ultimul sărut al frunții, nodul în gât și smulgerea sufletului din piept, folosea zâmbetul din tabloul de pe perete, lumina lumânării, jocul păsărilor, adierea vântului, norii și lumina soarelui.

În toate îl găseam pe el, împreună cu Prietenul lui. Acum și al meu.

Pentru că, indiferent cât de multe am uitat, din toate câte mi-a povestit, de-a lungul vieții lui aici, mult mai mult am devenit ceea ce mi-a spus și, mai ales, ce-mi spune, fără vorbe, astăzi.

Marius Marinescu

Ziarul Ploieștii

Nr 2195