Mircea Lucescu, Turcia și istoria. Istoria lor, împreună

Renunțăm la spicuirile din manualele școlare de istorie. La războaie, la cumTurcia, mai concret Imperiul Otoman, a atacat dintotdeauna ”câtă frunză, câtă iarbă” Țările Române. Nu mai reiau poveștile cu birul, cu vasalitatea față de Înalta Poartă.

Povestea se scrie altfel în zilele noastre. Turcilor le-au mers bine în România. Cu șaormeriile, cu comerțul, cu ce au adus din bazar și au vândut la noi. Aur, basmale înflorate, blugi piramide. Știm noi.

Mircea Lucescu, sultanul de pe Bosfor

Nouă ne-a mers perfect cu marfa noastră în Turcia, fotbalul. Hagi și Popescu, Pancu au titluri în Süper Lig. Iar Mircea Lucescu e un fel de profet la Istanbul, după ce le-a făcut campioane pe Galatasaray și pe Beșiktaș.

Ba a stat și pe banca naționalei Semilunei, acolo unde a debutat pe Zeki Çelik, Merih Demiral și İrfan Can Kahveci.

Ce vreau să zic, după această tragere la sorți, e că pare să fie ceea ce trebuie. Nu că n-ar fi fost interes la acest nivel. Însă altfel își vând și televiziunile subiectele. Ziarele. Că poate nu știți, dar turcii au inventat termenul de fanatic.

Pe noi ar trebui să ne ajute. Fie doar prin prisma asta. Că Lucescu îi știe un pic mai în amănunt pe cei 6-7 fotbaliști pe care i-a convocat la vremea lui pentru Turcia. Că știe ce înseamnă atmosfera din tribune. Știe cultura fotbalului turc.

Și mai cred eu că, într-adevăr, așa cum a spus-o și el, turcii vor ști să fie ospitalieri cu antrenorul pe care îl apreciază. Uneori, parcă mai mult decât o fac românii.