”Să-l sunăm pe Duckadam”… Nu a existat redacție – și nu doar de sport – în care pe 7 mai să nu se fi auzit această replică, în ultimii 38 de ani. Astăzi însă, la serbarea cu numărul 39, uriașul erou cu mustață de la Sevilla este în eternitate. Nouă ne moare o lume.
7 mai 1989 a fost ziua în care s-a născut o Stea. Și seara în care au strălucit mai multe, dar luceafărul a luminat din poartă. A închis-o împotriva Barcelonei un uriaș blând cu o inimă gigantică și un bun simț monumental. Duckadam a fost poate singurul dintre maginifici care, după ani și ani, la fiecare remember, nu refuza nimănui vreun interviu.
Primul remember fără Helmut Duckadam
S-au făcut, parcă pe nesimțite, 39 de ani de la cea mai mare performanță a fotbalului românesc. Da, știu, avem Generația de Aur, avem America, avem calificări la turnee finale. Totuși, rămân la părerea că aici, la Sevilla, a fost Everestul fotbalului românesc.
Helmut Duckadam a fost erou într-o seară cum probabil nu va mai fi. Cel puțin pentru noi, ăștia care am prins-o pe aceea. Cupa Campionilor Europeni a fost câștigată de români, a venit la București și a bucurat o națiune obidită. Chiar dacă s-a mai estompat câte ceva, în timp ne-au rămas flash-uri, pozele și poveștile actorilor.
”Unii ziceau să ne vedem la aniversarea de 40 de ani, dar le-am zis să ne vedem și acum. Că nu se știe ce va fi peste un an.”, spunea zilele trecute Victor Pițurcă în gsp.ro. Unul dintre principalii artizani ai succesului cosmic de acum 39 de ani, atacantul care a ucis-o pe Anderlecht, a dezvăluit că echipa urma să se reunească aseară la Forban.
Pe Duckadam, care și-a jucat propria-i viață la penalty-uri frecvent în ultimii ani, cu multiple operații pe cord, în ciuda acestui fapt, l-am crezut nemuritor. Sigur, este în istorie și va rămâne în legendă, dar noi, toți cei cu care s-a intersectat în ultimele două decenii, sunt sigură că l-am crezut etern.
Ziua în care ne lipsește eroul de la Sevilla
Astăzi începem să-i simțim și noi, cu adevărat, lipsa. Cu riscul de a mă repeta, în ultimii 38 de ani, fie că eram la sport sau la știri, n-a existat aniversare în care să nu sun la Duckadam.
O să frapez. Dar au fost momente în care duceam cu desk-ul acest gen de dialog: ”Iarăși? Ce mai poate spune nou Duckadam?” ”De ce să spună el ceva nou? Răspunsurile sunt același. Este suficient doar să schimb eu întrebările.”
7 mai 2025, Duckadam nu mai dă răspunsuri. Dar noi mai putem schimba întrebările. Cum? Vă explic imediat. Dacă ieșiți puțin din bula politicii, din dezbaterile electorale, o să vă spun o poveste.
Ingratitudine, ne ești scrisă în ADN!
Da, nu strâmbați la titlul de mai sus. Sau puteți, dau liber și la înjurături. Însă nu fac decât să scriu ceea ce probabil simt mulți. Cei mai mulți.
Ne plângem eroii la sicriu, în hohote, îi lăudăm. Dar când sunt vii, ce facem?
Helmut Duckadam, așa cum l-am cunoscut eu, a fost un om magnific. N-a știut să zică nu unui interviu niciodată. A fost sincer întotdeauna. N-a cosmetizat nimic. Nu s-a cenzurat, poate că și-a ajustat câteodată discursul ca să nu jignească, dar în niciun caz, ca să nu deranjeze. A fost și contondent. Dar a avut Duckadam acel bun simț înnăscut pe care cu greu îl mai găsești la oameni.
Eroul de la Sevilla a fost clevetit. Că de ce se vaită mereu că l-a aruncat armata ca pe o măsea stricată după ce s-a accidentat, la câteva luni după finala Cupei Campionilor Europeni? Păi pentru că așa a fost, puțini sunt cei care știu că pensia încasată de Duckadam era a unui fost vameș, de angajat la MAI. Adică de la Dinamo, nu de la Steaua.
Că… de ce s-a angajat la Becali? Fiindcă a fost plătit să facă imagine clubului în Europa. Și a făcut bine.
L-au comentat pe Helmut și foști colegi, și fani, și spectatori, și jurnaliști. Și nu întotdeauna de bine. ”Domne, ce-o să ne mai povestească Duckadam despre Sevilla?”. Hai, vă rog eu, fiți cinstiți. N-ați auzit replica asta de la șefii voștri niciodată?
Acum, probabil, că până diseară se vor întrece toți în lacrimogene că vai, dar ce trist e acest 7 mai, primul fără Duckadam. Bla-bla. Dar vă zic eu, lacrimogena e o biată fumigenă, venind din partea lor. Și dacă vreți să-mi puneți la îndoială spusele, verificați.
Elisabeta Lipă, Năstase, Nadia, Duckadam, să ne iertați…
Cum să verificați? E simplu. Faceți o sinteză a tot ceea ce ați citit în ultimii ani de la acești pseudo-corifei despre Ilie Năstase, Elisabeta Lipă, Nadia Comăneci, Simona Halep, Gică Hagi și toate celelalte uriașe nume pe care România le-a dat sportului.
Ilie Năstase, de exemplu, prezintă interes dacă se însoară sau divorțează. Sau prin numărul aventurilor bifate pe lista de Don Juan, nu al trofeelor cucerite. Cui îi mai pasă, domne, că a fost primul lider ATP din istoria tenisului masculin? Să fim serioși, Nasty e bun de trafic doar dacă e prins… în trafic cu ceva nasol.
Pe Elisabeta Lipă, o doamnă în toate sensurile cuvântului, nu sare nimeni să o apere de atacurile mîrșave pe care le suportă pentru că a intrat în politică. Nimeni n-a putut dovedi nimic, ba mai mult, ”trompeta” Daniel Ghiță va suporta consecințele pe cale legală, fiind deja obligat de o instanță să plătească pentru calomnie.
Ați văzut vreun jurnalist din ăștia care să vină și să spună ”Băi, ia gata, stop, până aici cu jignirile”? Eu, nu. Elisabeta Lipă a fost susținută doar de colegele ei din barcă. Nici măcar toți sportivii n-au pledat pentru ea. Probabil, din invidie. Ziariștii, de asemenea, stau toți pe poziții viitoare. Dacă li s-ar da prilejul, ar ataca în haită…
Mai mult, în tot acest vârtej creat artificial și la comandă, se permite demonizarea unei campioane cum greu va mai avea România.
Și, la fel de grav, se încuviințează, prin tăcere și lipsă de reacție, minimalizarea, bagatelizarea unui sport cumplit de greu. Canotajul este un sport academic, nu strică să-i citiți istoria, orginile și să încercați să mai aflați una-alta. Niște detalii.
Statui date jos de pe soclu
În schimb, se face contabilizarea rentelor viagere. I se numără banii din poșetă chiar și Nadiei Comăneci. Voi vă dați seama? Nadia… Zeița de la Montreal este dezeificată aproape zilnic, ai ei, românii ei, îi dau statuia jos de pe soclu când i se năzare vreunuia. I se caută păcate de ale tinereții, ce mai… E plin online-ul de articole ”de SEO”. În care se scrie despre idile neprobate și fără posibilitatea unei replici. Pentru că Nicușor Ceaușescu sau Ion Dolănescu sunt de mult în lumea celor drepți.
Despre ce vorbim?! Nu face, nu aduce, nu vinde să dai despre ceea ce înseamnă și la ora actuală un campion de o asemenea anvergură. Alibiuri servite implacabil, mecanic și fără urmă de emoție.
Pe mine, probabil, vârsta, hormonii mă fac să plâng încă la reluări. Încă mă mai uit la exercițiile Nadiei de la Montreal, la cursele de canotaj încheiate cu ar la Jocurile Olimpice și mi se face piele de găină când Elisabetei Lipă, Doinei Ignat, Verei Cochela și colegelor lor li se cântă imnul. Pe Ilie Năstase îl savurez cu aceeași bucurie în contrele cu amicul Jimmy Connors sau cu McEnroe.
Și încerc, așa cum am făcut și cu Helmut Duckadam, să îi respect pe toți acum, cât sunt aici cu noi…
Elisabeta Lipă, Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Simona Halep, Gică Hagi, să ne iertați că (nu) știm ce să facem!
Descoperă mai multe la Sport Vedete si Retete
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
